Părintele Vasile Antonie

Teoretic, democrația reprezintă o putere deplină a poporului, o libertate absolută de mișcare, opinie și muncă. Practic, la nivel național, neșansa acestei forme de conduită omenească a fost faptul că, primitorii au privit-o într-o antiteză totală. Românii au așteptat acest înger democratic cu lecțiile nefăcute și cu trădătorii poziționați în linia I.

În democrație, România a început să fie condusă de altfel de tartori, mult mai școliți, cu zâmbete mai largi și mâini mai lungi, buni călcători de rufe și de cadavre. Elementele menționate în fraza anterioară au reușit (nici acum nu îmi dau seama cum) să acapareze TOTUL! Și era destul. De la marile fabrici până la micile intreprinderi, de la orașele industriale până la centrele universitare, de la bunic la prunc, totul a fost cuprins într-un vârtej în urma căruia nu a mai rămas nimic. Bunicul a murit de foame iar pruncul a îmbătrânit prematur.

Câteva milioane de români au fugit în vest, pentru căutarea democrației reale. Acolo au găsit ușurare materială dar, emotivi din fire, nu au întâlnit urmă de sentiment profund.

Haosul democratic românesc încă nu și-a trăit ultimele clipe. Mai sunt păduri, ape, munți, oameni și timp, toate așteptând ”hoțul sincer, patriot”.

Două lucruri ne mai aparțin cu adevărat: tricolorul și cimitirul. Luptați!

De ceva vreme încoace, tehnologia performantă a făcut ca narcisismul fiecăruia să se concretizeze mai ”sănătos”, printr-o perfecționare a pozelor făcute nouă de către…noi.

Din toată structura asta cu caracter sentimental, reiese un soi de egoism autentic, dezvoltat prin fața televizoarelor, stare în care ne debarasăm de ceilalți, fiind noi epicentrul unui moment al zilei, al unei situații înfrumusețate sau al propriilor noastre neajunsuri.

Creștinul secolului XXI are de înfruntat o groază de ispite, unele mai ademenitoare ca altele, fiind captiv într-o cușcă din care numai realismul unui amor pur divino-uman îl poate scoate. Cea mai nouă făcătură este, așadar, acest selfie propovăduit încontinuu, în toate locurile planetei. Un selfie te prezintă așa cum vrei tu să te prezinți: trist, vesel, blând, sălbatic, cuminte sau obosit. Problema este că, după click-ul propriu zis, omul revine la o stare banală, uneori opusă grimasei din fotografie. Atunci, uitându-se lung în oglinda din față, observă adevăratul selfie: un selfie care respiră, plânge, este mai aspectuos sau mai inestetic decât cel de pe telefon etc.

Așadar, iubiții mei, să nu uitați că, după toate celelalte ipostaze, adeseori prefăcute, rămânem cu cel mai important selfie personal: sufletul colindând un chip.

Despre diavol se vorbește de când e lumea, în general de rău (zic în general fiindcă, de vreo 4 decenii, există și secte care îl slăvesc, în special pe continentul american). Mulți dintre noi îl considerăm ca fiind responsabil pentru păcate, eșecuri, pierderi de acte etc.

Obișnuiți fiind să acuzăm ”întunericul” pentru toată această lipsă de lumină cerebrală, am uitat să ne considerăm, adeseori, responsabilii principali ai faptelor făcute cu discernământ, într-o libertate absolută lăsată de sus…în jos.

Da, suntem uneori mai vinovați decât mai sus pomenitul, pentru tot răul din lume, pentru toate ipocriziile cotidiene și pentru fiecare lacrimă vărsată de aproapele nostru.

Șansa românească absolută este, până la urmă, faptul că noi cei puțini, izolați la răscruce de drumuri și continente, am reușit să mai păstrăm câteva leacuri pe care încornoratul Michiduță nu le suportă: cinstea (mai avem oameni cinstiți), ospitalitatea (benevolă adeseori), credința (arma principală) și…opincile. De ce opincile? Fiindcă, în comparație cu tocurile sau cu pantofii lăcuiți, în opinci se poate fugi mai bine de orice fel de ispită. Opinca este ușoară, păstrează nealterată legătura cu pământul și, în istoria noastră milenară, a intrat de cele mai multe ori în biserică.

Eu zic că este suficient. Așadar, diavolul nu poate fi învins de tancuri, de arme cu laser sau de călătorii extraterestre. Diavolul poate fi învins de opinca românească. El știe acest lucru.

Concluzie: Diavolul nu suportă opincile.

Un vechi proverb românesc, devenit neplauzibil după lovitura din 1989, atestă faptul că, cine cunoaște tainele unei profesii este încununat și apreciat cu adevărat. Din păcate, adevărații meseriași ai României, rămași fără locuri de muncă după fraudele naționale post-decembriste (vânzarea și distrugerea marilor companii și uzine – Tractorul Brașov, Rulmentul Brașov, Aro Câmpulung, Rocar București etc.), se chinuie astăzi să-și plătească întreținerea, împărțind pâinea cea de toate zilele în 7 bucăți egale, cât pentru o săptămână. Din fosta brățară de aur nu a mai rămas decât un inel de draperie bun la mai nimic. Toată această situația apocaliptico-socială se datorează falșilor profeți lipiți de ecranele televizoarelor prin ianuarie 1990. Punct.

Pe lângă locuințele flămânde și reci ale meseriașilor mai sus pomeniți, vedem zilnic cirezi de indivizi semidocți care, atașând inteligenței lor sedimentare câteva bunuri de valoare colosală, poartă la încheieturi adevăratele brățări de aur, cântărind zeci de grame și mirosind puternic a nepricepere. Așadar, brățara de aur românească a fost furată acum 2 decenii de la adevărații purtători merituoși și, cu cele mai dezgustătoare intenții, predată unora care nici nu pot găsi în alfabet litera M, de la Meserie.

Meseria brățară de aur?

„Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.” (Fc. 2, 23)

Plecând de la neînțelegerea exactă a citatului scripturistic mai sus prezentat, o anumită parte a societății românești, formată din masculi feroce (în special în mediul online), a dat termenului de femeie o conotație de joasă speță, mutând elementul vital feminin din vârful piramidei lumești în bucătărie, spălătorie sau dormitor, alăturându-i numai calități capabile să întărească verbul ”a sluji”. Total fals, fățarnic și sub-mediocru.

Femeia reprezintă primul pas al omului către cer, deoarece, din femeie ne naștem toți, din femeie ne hrănim cu toții la intrarea în lume și, din aceeași femeie imperativă pentru omenire, ne lansăm în lupta de a deveni la rândul nostru făcători de oameni.

Această ființă care poate ajunge la o sensibilitate paradisiacă numai într-o clipă, ne transformă cu o singură lacrimă într-un ocean de liniște, cu un singur zâmbet într-un torent de mântuire și, cu o singură rugăciune, într-un monument imposibil de clintit.

Femeia este disputa florilor cu ochiul omenesc, lumina candelelor dragostei pământești și credința noastră în mântuirea neamului născut din pântecele ei.

Femeia este mama mea, iubita mea, fiica mea. Te iubesc, femeie a lumii!

La început a fost Cuvântul. După toate darurile oferite de Cuvânt creației Sale, după toate binefacerile divine revărsate peste omenire, popoarele au reușit, într-o mai mică sau mai mare măsură, să îi mulțumească Creatorului.

Poporul român, după secole mulțumitoare din punct de vedere spiritual, s-a trezit într-o avalanșă democratică mai puțin fastă, confundând libertatea cu haosul, iubirea cu ura și viața cu moartea. Toate catastrofele care au colindat teritoriile României nu au putut lăsa în urma lor un asemenea număr de victime, precum au lăsat intervențiile chirurgicale făcute din ”dragostea” de a extermina proprii fii. Ne-am ucis pruncii nenăscuți, ne-am pustiit satele și acum așteptăm ajutor de la alții.

Am lăsat fără șanse generații întregi de ingineri, profesori, preoți, țărani vrednici, nepermițându-le să vadă lumina zilei. Sadic. Oribil. Apocaliptic.

Nu cred că am vrut să îi trimitem în ceruri mai repede pe pruncii noștri nenăscuți. Nu cred că impiedimentele au fost de ordin financiar (în timpul războiului, românii creșteau cu sacrificii și 12 copii, fără să îi avorteze). Am vrut însă o anume lejeritate, neîntreruptă de dragostea către cea mai nevinovată ființă – pruncul.

Un popor care își abandonează pruncii va rămâne abandonat pe veci!

Una dintre metodele logice ale propovăduirii învățăturilor bisericii este metoda online. Datorită numărului mare de impasuri spirituale sau trupești în care se poate afla un om pe parcursul unei zile, propovăduirea online suplinește, într-o oarecare măsură, porția de tratament spiritual de care creștinul, practicant sau nepracticant, are nevoie. Nu este greu de înțeles faptul că, datorită tehnologiei tot mai performante, putem iniția întrebări și răspunsuri pentru cei care, din diferite pricini, nu reușesc să calce astăzi pragul bisericii. Așadar, ortodoxia online se poate transforma într-o adevărată artă de împărtășire benevolă a cuvântului scripturistic, într-un mod cu totul nou, înnoit științific zilnic.

Nu cred că trebuie să plec fruntea la auzul multor norme fundamentaliste care reprezintă o construcție în exteriorul dogmelor. Dumnezeu este dragoste. Așadar, pe toate căile posibile, trebuie să promovăm sentimentul făuritor de suflete curate.

Vă invit, începând din această binecuvântată zi, să fim împreună și în mediul online, împărtășindu-ne trăirile și dezvoltându-ne reciproc această taină care este mai presus de toate celelalte: taina dragostei.

Cu drag, al vostru frate întru Hristos, Pr. Vasile Antonie Tămaș – Delavâlcele