Femeia, o stare de nemurire într-un trup muritor

„Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.” (Fc. 2, 23)

Plecând de la neînțelegerea exactă a citatului scripturistic mai sus prezentat, o anumită parte a societății românești, formată din masculi feroce (în special în mediul online), a dat termenului de femeie o conotație de joasă speță, mutând elementul vital feminin din vârful piramidei lumești în bucătărie, spălătorie sau dormitor, alăturându-i numai calități capabile să întărească verbul ”a sluji”. Total fals, fățarnic și sub-mediocru.

Femeia reprezintă primul pas al omului către cer, deoarece, din femeie ne naștem toți, din femeie ne hrănim cu toții la intrarea în lume și, din aceeași femeie imperativă pentru omenire, ne lansăm în lupta de a deveni la rândul nostru făcători de oameni.

Această ființă care poate ajunge la o sensibilitate paradisiacă numai într-o clipă, ne transformă cu o singură lacrimă într-un ocean de liniște, cu un singur zâmbet într-un torent de mântuire și, cu o singură rugăciune, într-un monument imposibil de clintit.

Femeia este disputa florilor cu ochiul omenesc, lumina candelelor dragostei pământești și credința noastră în mântuirea neamului născut din pântecele ei.

Femeia este mama mea, iubita mea, fiica mea. Te iubesc, femeie a lumii!